Ce vreau să aud

Scuzaţi-mă; încerc să găsesc cuvintele potrivite – mereu mă chinui, de fapt, să aştern frumosul din minte pe nişte pagini (spun pagini pentru că prefer să-mi amorţească degetele scriind şi aruncând foi cu subiecte puerile şi monotone, iar la final, modific cu aproximaţie totul în faţa laptopului). Aşadar, ce caut să enunţ acum? Ah da, imaginaţia mea fără margini şi plină de subiectivism, poate chiar locşorul numit „autoportret”, dar cu un strop de idealism şi ceva…profund.

 

O privesc în fiecare zi şi nici măcar nu ştie. Nu îmi simte prezenţa, insistenţa cu care o scrijelesc pe foi, descriind-o atent şi vorbind despre ea ca şi cum ar fi un ocean lipsit de transparenţă. Pe cât de tulbure o zăresc, pe-atât de lucidă devin, căci o văd limpede, caldă şi duioasă. E ca sărutul după o primă întâlnire; stângace, dar focusată într-ale greutăţilor altora, nu-i necesar altruistă, ci doar doreşte să lase această impresie. În mod cert, îi pasă de imagine, dar totodată, are o slăbiciune pentru justiţie, pentru valul care aduce purităţi, speranţă şi bunătate. Parc-o văd, stând precum o profesoară de yoga, zâmbind amărui, cu un aer epuizant şi încă ceva, aşteptând să-i fie atinse tălpile, brutal, de acel val.

Nu, nu, nu este gri, ci mai degrabă, sub toate straturile de albastru şi cenuşiu, e o explozie de culoare. E puţin spus explozie. Totul începe cu un impuls cutremurător. Chipul îi trădează răceala totuşi, faptul că e o persoană realistă, calmă şi de nepătruns mă atrage. Iubesc să o privesc în ochi, ca la şcoală, în timpul aşa-ziselor concursuri de „cine clipeşte pierde”, adânc şi intimidant deci. În cele din urmă, devine cu totul şi cu totul o fire serioasă, calculată, şi-mi dă de-nţeles că victoria îi aparţine. Întotdeauna.

Mărturisesc că îi ador vocea, mă învăluie cu jind şi mă ţine acolo, strâns. Vă plac poeziile? Aşa mi-o închipui: un spirit liber, un peisaj vivid sau petale de Camelie sub atingerea iernii.

Uneori, tind să îi calc pe gânduri, şi nu pentru că aşa trebuie, ci pentru că e ceea ce mă ţine în viaţă.

E ca un fir subţire de aţă, dar care se întăreşte ori de câte ori e atins şi povestit.

Tot ceea ce am văzut în calea ei au fost focuri de tabără, împrăştiind scântei şi lumină, iluzie şi patos. Şi uneori mi-o imaginez exact acolo, lângă foc, fredonând încetişor, ca şi cum ştie că vocea ei e auzită şi de altcineva, ştie că e o mângâiere pentru cineva. E pentru mine. Mă alină mai tot timpul, deşi nu-şi dă seama iniţial. Oh, dar pe cât de îndrăgostită o văd, pe-atât de pierdută o simt. Are glasul tremurat; i-aş lua palmele reci şi mi le-aş trece peste obraji, să simtă şi ea motivul existenţei mele. Draga de ea… să se frângă în braţele mele şi să mă lase să-i ofer ideile şi foiţele cu versuri, să-şi aducă aminte de mine vreau; să-şi aducă aminte de scrierile din miez de noapte, cele pline de-o sensibilitate aparte, dar triste, de picturile şterse şi de toate creaţiile mele – creaţiile noastre. Vreau să molipsească întreaga lume cu râsetele ei, să o ţină minte ca fiind fata dulce care zâmbea mereu şi radia de entuziasm, fata bine ascunsă sub mormanul de romane ieftine şi în spatele paginilor umplute cu nonsens. Vreau să capete sens.

Şi cu toate acestea, în curând o să dispar, am un deja-vu. O să devină atât de glorioasă, încât o să mă acopere cu totul şi-o să mai rămână doar o dâră de inspiraţie, strivită cu blândeţe între paginile unei cărţi.

Continue Reading

De-un infinit de ori

Ador să-ţi sărut

buzele

după cafeaua cu lapte;

aşa amărui şi adictiv

întocmai cum te prefer.

Tu să nu

cumva

să mă goneşti,

să nu-mi întorci

obrazul

şi să nu-mi munceşti

chipul,

insistent,

fără glas,

ci cu glas, te rog

să-mi trezeşti pulsul.

Spală-mă cu dor;

şi fiori de noapte

învelindu-mă,

ca după ploaie

cu două, trei

curcubeie,

cu ale tale şoapte;

să nu simt frigul

câtuşi de puţin

în vise şi-n aşternuturi.

Profund,

ce-i acela?

Doar umple-mă cu abis

şi-o să-ţi fiu abis

şi azi

şi mâine,

şi-n picioare şi-n mâini

şi-n voce şi-n păr;

şi-am să te tot

iubesc.

Îmbrăţişează-mă

tare

şi lasă-mă,

te rog,

la capătul curcubeului.

Continue Reading

Douăzeci

Mama adesea îmi povestea despre copilăria ei; îmi cânta cu duioşie despre fericire, despre libertatea la vârsta de 20 de ani. Şi mă gândesc, eu cum ar trebui să mă simt mâine, poimâine? Liberă nicidecum nu-s, iar senzaţia de neatârnare îmi este complet străină şi mă face să simt o uşoară urmă de xenofobie.

În mod sigur nu e un stadiu pe care îl aştept cu entuziasm – un stadiu care-mi anunţă maturitatea. Mai degrabă aş contura pe o coală un chip nu foarte feminin, cu buze subţiri şi şterse, cu privirea obosită, umbrită de vineţiul de sub ochi; un chip încadrat de cărămiziul părului ce se varsă în valuri sec până la piept. Şi de-ar fi să intimidez sărmana fată, zâmbindu-i, – sunt aproape sigură că pomeţi-i de obicei lipsiţi de culoare se vor strânge într-un surâs – şi, înroşindu-se, m-ar privi atât de intens încât dacă nu aş şti că-i doar o bucată de hârtie, mi-ar sfida existenţa. Ar râde de mine glorios pe sub ramele groase ale ochelarilor, iar eu, oarecum invidioasă pe bietul desen gri, i-aş întoarce spatele şi aş plânge necontenit, ţintind podeaua de sub tălpi.

Parcă mă aflu într-o închisoare de argint şi tot ce vreau e să fiu aruncată în abisuri, să dorm pe un pat de flori şi iarbă, sa fredonez gânduri şi să mă-nvelesc cu dorurile mamei.

M-am răzgândit! O să scrijelesc 20 de trupuri, o să le estompez atent, o să le umezesc cu ploi de iunie ca mai apoi să le numesc „artă”. Simt deja o propensiune spre a le săruta şi a le mângâia pielea molatecă, o afecţiune părintească şi o nevoie de a le îngriji întocmai ca pe nişte boboci de trandafir. Urăsc bobocii de trandafir. De fapt, vreau să îmi cunoască ideile, confuziile şi să le poftesc să guste din amărăciunea nebuniei mele. Aşa cum mă frâng eu uneori, să se sfărâme şi ele, să se şteargă de pe goliciunea foii, ca şi cum nici nu ar fi existat.

Nu sunt gata.

Sufletul îmi este nepregătit, mi-e teamă să nu fie îmbrâncit de vântul vremii. Mi-e teamă să nu fie apăsat de povara celor 20 de ani.

 

Continue Reading

Despre dezamăgiri

They say that love is forever, your forever is all that I need

Dezbăteam astăzi cu o bună prietenă despre indiferenţa, sentimentele de alienare şi nepăsarea subită dintr-o relaţie.

 „Nu înţeleg cum unei persoane nu îi mai poate păsa aşa brusc…”.

 Da, draga mea, nu vreau să tulbur idealurile celorlalţi, dar în situaţia de faţă mă simt aşa de înţelegătoare, încât dacă mi s-ar arunca în braţe mama – în braţele care au cuprins-o de nenumărate ori -, aş schiţa doar un zâmbet, i-aş mângâia părul şi i-aş săruta fruntea, ca mai apoi să îi spun cu glas dulce, gata. Clişeic, dar ar funcţiona pentru o zi sau două, poate pentru o lună, până când cineva mi-ar înlocui vorbele de copil şi alinările ca de la fiică la mamă cu te iubesc”; pentru că ştiu că e nevoie de dragoste ca să poată meargă cu capul sus din nou, i-ar da putere, într-adevăr. Şi vreau să-ţi spun că nu acea dragoste… dragostea pe care i-o pot oferi cuiva îndurerat e doar o frântură din ce-ar avea nevoie. Crede-mă, aproape mă frâng când îmi repet că nu-i de-ajuns şi că nu o să fie în viitorul apropiat. Deci înţeleg că putem fi sfâşiaţi în bucăţele chiar când nu ne aşteptăm, când ne spunem noapte bună, iar în dimineaţa următoare te întâmpină cu răceală, fără a-ţi mai răspunde la salutul de dimineaţă. Apoi te uiţi în oglindă şi îţi mângâi chipul dezamăgit şi brăzdat de tristeţi, îţi treci degetele peste obrajii aspri şi roşiatici şi începi a face feţe şi feţe. Ce eşti tu, o păpuşă afurisită?!

Dar revenind.

Suntem doar nişte piese printre multe altele, şi deşi credem cu tărie că ni-s colţurile ciobite, îţi mărturisesc că nu-i aşa. Indiferent de suferinţele ce ne-au fost provocate, induse cu mârşăvie la un moment dat de persoane care acum, ei bine, sunt doar un grup de străini, iată-ne azi, glumind şi râzând zgomotos şi ţinându-ne cu mâinile de burtă de durere. Aş repeta momentele de acest fel cu cea mai mare bucurie. Poate că suntem nişte masochişti, toţi; pentru că ne dăm demnitatea la o parte şi ne dezbrăcăm de mândrie, apoi ne întindem pe podeaua rece şi colţuroasă şi ne lăsăm călcaţi în picioare de cei la care refuzăm să renunţăm. Ce-i drept, nu poţi păşi din cameră fără să arunci măcar o privire în spate cu coada ochiului şi să-ţi anunţi plecarea. Nu poţi nici măcar să te ridici (poate doar dacă cineva ţi-ar întinde o mână) şi tu te gândeşti la plecare; şi sunt unii care îndură atâtea şi-atâtea şi speră la o schimbare din partea celuilalt. Vreau să le ţip în ureche, să îi apuc grav de umeri şi să îi zdruncin, poate-poate se vor trezi. Vreau să ţip! Unde îţi este respectul de sine?! Dragostea nu se capătă, aşa, pur şi simplu… Ar trebui să te ridici fără ajutor, să te sprijini pe propriile tălpi şi să pleci fără niciun cuvânt ca adio. Ar trebui să trânteşti uşa, fiind sigură că după atâtea sacrificii de sine, mai ales, nu merită. Exact aşa – nu merită să plângi şi să blestemi, nu merită nici să te uiţi înapoi. Ar trebui să te forţezi cât de tare poţi, în aşa fel încât să uiţi ceea ce-ţi aduce nefericire – să uiţi persoana care îţi provoacă acea nefericire. Însă ştiu că nu-i deloc uşor. E ca şi cum îţi laşi maşina veche şi ireparabilă să ruginească pe un drum pustiu. Probabil crezi că se mai poate face ceva cu ea. Ţi-aş sugera ceva: odată cu rabla aceea, ţi-ai abandona grijile şi frământările şi ai merge mai departe, mult mai departe.

Suntem atât de cruzi, tineri şi disperaţi să mutăm obstacolul din faţa noastră. Ne trebuie doar un minut să ne imaginăm că acel obstacol nu există. Fie il putem ocoli, fie dăm cu piciorul în el, aruncându-l pe fundul unei mări, ca şi cum ar fi o pietricică. Tind să cred că-mi aduce satisfacţie când îmi numesc greşelile pietricele…

 

Continue Reading

Azur

Nu fii trist, dragule!

Te-aş pofti să guşti din cafeaua-mi exagerat de dulce, poate-poate îţi mai piere din gustul ăla neplăcut şi amar, deja bine cunoscut.

Hai să privim orizontul, înaltul cerului şi spune-mi ce vezi cât cuprinzi cu ochii; priveşte-mi chipul şi spune-mi, deci, ce vezi? Să-ţi mărturisesc. Zăresc incertitudini, îmi bate-n geam o umbră ce parcă-mi aduce fiori pe şira spinării, mă face să-mi tremure buzele şi să simt indiferenţă în vârfurile degetelor şi tare teamă îmi este. Însă cu toate acestea, vreau să sper; să sper la dimineţi călduroase şi plimbări interminabile de vară, să mă uit în ochii celui scump şi să admit că această căldură îmi e de-ajuns, îmi prieşte.

De ce închizi uşa şi îi laşi pe toţi pe dinafară? De ce preferi să-ţi bată zgomotos în uşă, şi-n pereţi, şi-n gânduri? Ţi-aş întinde o mână menită să te aline, să-ţi şteargă sudoarea şi grijile de pe tâmple. Oare te vei simţi mai bine…? Şi te rog să nu-ţi închizi ochii, doar lasă-i larg deschişi; lasă deoparte serile de adio şi închide coperţile albumului plin de amintiri intime. Văzându-te într-un colţişor ca acela – al dezamăgirilor, suferinţelor şi revoltei interioare -, n-aş îndrăzni să-ţi întorc spatele, nu când m-ai privi atât de distinctiv şi întrebător.

Am mărşăluit pe un hol lung şi întunecat, am aţipit cu spatele lipit de pereţii săi reci încât mi s-au tulburat trăirile, şi m-am simţit mai singură ca niciodată. Iar dacă vreau să revin în acel loc, nu-mi este greu deloc. Însă cine şi-ar dori să petreacă clipe fără sfârşit în acea căsuţă monotonă?

Aşadar, îţi înţeleg durerea şi ştiu cu ce te confrunţi şi, dragul meu…nu-i pe-atât de rău pe cât îţi închipui.

Mi-au mai rămas câteva cuvinte şi vreau să ţi le transmit. Caută-ţi puterea şi curajul în ce-a rămas.

Continue Reading

A fi sau a nu fi mare

Mă întreb adesea de ce eram atât de dornică să cresc. Probabil că-mi închipuiam cum ar fi fost să împărtăşesc vestea obţinerii postului dorit, poate că aş fi vrut să mă simt stăpână pe mine şi cine ştie, să mă numesc „femeie matură”. Însă maturitatea aceasta nu e un obiect pe care-l poţi câştiga în urma unei fapte bune, nu e un premiu pe care-l primeşti la sfârşitul unei competiţii.

Vreau să-mi privesc chipul în oglindă şi să spun că m-am schimbat, să fie chiar evident faptul că m-am maturizat.

Vreau să vorbesc şi să vorbesc şi să fiu luată în serios şi apreciată pentru glumele sau subiectele tot mai diverse şi interesante.

Vreau să devin o persoană puternică, să dobor orice pietricică sau munte care se află în calea fericirii mele; dur şi fără ezitare.

Vreau să plâng căci simt că temerile, confuziile şi nesiguranţa vor evada curând fără nici cel mai mic efort.

Vreau să fiu copleşită de bucurie şi de zâmbete încât să-mi fie completate regretele.

Vreau să mă întind pe covorul verde din curtea bunicii şi să simt; umezeala, căldura, mireasma dimineţii, firele de iarbă mângâindu-mi degetele – un moment cu mine însămi, atât îmi doresc.

Vreau să îmi închid ochii şi să fiu cuprinsă în dulcea îmbrăţişare a primăverii.

Vreau să mă împleticesc în cuvinte şi în idei şi să adorm apoi. Am obosit.

Vreau să-mi strâng părinţii în braţe şi să-i rog să nu mai plece, căci tare pustiită mă simt în lipsa lor.

Vreau să mă întorc în timp şi să mă privesc luând cele mai greşite şi amare decizii şi eventual să-mi ciupesc obrajii, măcar de m-aş trezi…

Vreau ca această lume să-mi rămână prima şi ultima dragoste până în cel din urmă ceas.

Vreau să-mi croiesc drum printre înşelăciuni şi ipocrizie, iar apoi să povestesc cum am triumfat.

Vreau să învăţ să înot şi să merg pe role, ca orice tânără de vârsta mea.

Vreau să dobândesc curajul să mă fac mare şi să îndrăznesc să-mi finalizez lista cu dorinţe.

Dar mi-e frică să cresc.

Continue Reading

Cu dragoste, Adina

Mărturisesc că deşi suntem extrem de diferite, ne asemănăm în anumite puncte, iar iubirea mea faţă de tine nu diferă cu nimic faţă de afecţiunea ce i-o port familiei. Ne cunoaştem de mai bine de 16 ani, te-am văzut crescând şi mi-am propus să-ţi fiu soră mai mare; ţi-am sărutat fruntea în momente de impas, te-am strâns în braţe spontan şi fără motiv şi te-am făcut să zâmbeşti spunându-ţi „Fii puternică!”. Şi cum să nu avem această strânsă legătură când mi-ai demonstrat că-ţi pasă, când mi-ai plâns suferinţele? …şi m-alinai deseori cu glume puerile, dar care reuşeau să-mi aducă bucurie cumva.

Te consider o tânără independentă, hotărâtă şi de neclintit, poate veşnic în căutarea a ceea ce ţi-ar aduce succesul şi autosatisfacţia. Pentru asta mă aflu aici, să-ţi ţin un discurs care, mai mult sau mai puţin, ar trebui să te îndrume mai departe, să te cert când greşeşti şi să mă supăr atunci când te porţi asemeni unei copiliţe mofturoase, ca mai apoi să ne împăcăm într-un mod clişeic.

Ştii doar că timpul nu stă o clipă în loc – poate că de aceea te grăbeşti în a-ţi face planuri de viitor -, însă privirea mea va rămâne aţintită asupra ta, aşteptând; mă gândesc că vreau să-mi aduc aminte de tine exact aşa cum te văd astăzi: tânără şi frumoasă, dar naivă. Într-adevăr, te numesc copil căci în ochii mei ai rămas aceeaşi. Şi ţin la tine mult de tot şi vreau să mă faci mândră, vreau să te aud spunându-mi cu buzele tremurânde şi cu obrajii umezi „Sunt fericită!” şi atunci voi ştii că ai crescut, scumpo…

Continue Reading

Puls

              Ştiţi cum e atunci când întâlneşti pe cineva care te face sa uiţi, efectiv, de tine? Să uiţi de marea din faţa ochilor căci eşti deja mult prea orbit să îţi construieşti o lume alături de el…?
Sentimentul acesta îl aveam deja de un an şi jumătate, cu aproximaţie. Simţeam o euforie divină – şi sincer mărturisesc! – încât, iată, mă făcuse să uit deci, de acest sine împotmolit ce se regăsea adeseori prin aşternarea unor cuvinţele pe foi goale. Şi mă măcina prezenţa acestei ispite, doream să îi aud glăsuirile din ce în ce mai des, mai mult, voiam să îi simt moliciunea pielii şi răsuflarea sa călduţă pe chip în dimineţile de iunie în care ne trezeam privindu-ne şi zâmbindu-ne pueril. Şi parcă trupul meu se înfiora la fiecare atingere, iar cu fiecare îmbrăţişare puteam să îmi aud bătăile zgomotoase din piept; de fapt, precis, nu erau simple bătăi, era un întreg cutremur, un melanj de simţiri şi de dorinţe şi de afecţiuni ce mă străbateau grăbit din înaltul tâmplelor până în vârfurile degetelor.
                Nu eram deloc matinali. Doar eu, uneori, mă trezeam devreme şi mai aruncam câte o privire la cel de lângă mine. Cine ştie, poate voiam să mă asigur că-i încă lângă mine. Îmi întindeam mâna să-i cuprind degetele ca mai apoi să răsuflu uşurată şi plină de entuziasm. Vă spun, aşadar, că era o fericire ce mă exalta, întocmai ca reacţia unui puşti la primirea bomboanelor şi jucăriilor.
Poate o să zăriţi nuanţe de inocenţă printre aceste rânduri – vulgaritatea mi-a părăsit gândurile atunci când l-am întâlnit -, dar chiar aveam astfel de clipe; astfel de momente în care, deşi renunţaserăm la veşminte şi ne priveam goi unul pe celălalt, reuşeam să găsesc o anumită puritate în gesturi, cuvinte, sărutări.
Ştiam că dacă vreodată mă voi pierde, o să mă regăsesc tânără, plină de viaţă şi de gingăşie în braţele acestui om, sau mai degrabă, în dulcea învăluire a dragostei.
Continue Reading