Read me out

I am laying here in your mind

and I’m writing

all over these walls

that you put around you.

Let me paint your eyes

with my truth and faith,

allow me to hug

your heavy self

and dry your tears.

You know,

I found this tiny piece of paper

and I dirtied it with my shades of blue

because yours were a little

too dark.

Hear my burning bones

crushing beneath my skin.

See my bloody mouth

and please be gentle while you tear off my lips.

Please be kind while you breathe over my sorrow.

Don’t bruise my reality.

Now let me be your temple.

Come and pray, come and pray.

Continue Reading

Ce-i în mintea-mi

Îmi pierd timpul în octombrie, azi şi poate şi mâine, pe bănci reci, fără culoare; ameţesc la fiecare bătaie de vânt. Nu vreau să mă mai ridic. În schimb, vreau să mă-nvelesc cu frunze şi să-mi alin sufletul scriind pe ele, să-mi fie pat.

Ştii că uneori nu pot să respir? Mă aflu la zeci de metri altitudine şi, deşi îmi păstrez echilibrul pe marginea unui zgârie-nori, ezit. Nu vreau să mă prăbuşesc într-un morman de lacrimi îngheţate de teamă să nu le strivesc şi să le topesc. Nu ştiu înota.


Strânge-mă, te rog, la pieptu-ţi şi nu mă lăsa să mă înec.

Continue Reading

Nu mai ştiu

Heavy

Firişoarele îmi sunt străbătute de valurile sângelui ager şi neliniştitor. E dramatic, însă frustrările şi îngrijorările îmi oferă senzaţia de plin, e un cumul apăsător şi ştiu că trebuie să plâng, să mă descarc, să mă spăl de zgomote şi să-mi zgârii chipul cu suspine. Mă ajută. Cumva, mi-s familiare tragediile lui Shakespeare şi le trăiesc intens; am un cadru cenuşiu, cu pereţii vineţi de atâtea gânduri şi cuvinte aruncate greoi, iar pe-alocuri zăresc fisuri şi pete monstruoase. Sunt aproape sigură că am trecut în grabă cu toată proza şi anxietăţile şi curând probabil că locşorul se va dărâma. Unde voi mai visa dacă nu aici, cu mine?

 

Continue Reading

Când o să mă prefac în vânt

Întreabă-mă despre inimi, aer, noapte şi minţi briliante.

Vreau să-ţi împărtăşesc ce mă ţine trează în miezuri ploioase şi ce mă face să ador zgomotul picăturilor reci în drumul lor spre pământ, vreau să-ţi vorbesc despre ce mă face să privesc în gol în timp ce servesc micul dejun şi să te rog să îmi spui de ce sunt încă aici, caldă, cu o respiraţie grea şi un suflet întreg.

Am milioane de gânduri, asta-i cert. Cele mai intense mă regăsesc într-un centru – nu al lumii pentru că nu-i o povestioară clişeică –, într-un amalgam nebunesc. O să-ţi spun că e un loc fără margini la prima vedere şi undeva, la ieşire, este scris cu roşu crud numele meu. Ştiu că m-a durut, dar ce om fară minte aş fi dacă aş spune că durerea mi-e străină? În fine; de ce la ieşire? Pentru că trebuie să-mi vezi firea timidă, să păşeşti apoi pe urmele care duc spre un munte de regrete şi tristeţi – mă mai zăreşti acolo? –, să te scufunzi într-un ocean amar şi la final să te izbeşti de o libertate pe care nu o poţi avea, una încătuşată la poalele unui orizont pustiu. E nevoie să înveţi despre mine: răbdătoare şi totodată o erupţie de stres şi grabă, stropi de linişte în idei învolburate; e nevoie să înveţi despre toate mângâierile aspre ce nu-mi provoacă altceva decât pete purpurii pe suprafaţa pielii. Vreau să înţelegi.

Mă înţelegi?

Continue Reading

Roz-purpuriu

L-am privit un timp îndelungat. Mă aştepta. Şi eu eram, la rândul meu, tare nerăbdătoare să trec de mulţimea adunată în faţa 35-ului. Persoană calmă din fire, mă simţeam pierdută totuşi, nu numai că frigul de noiembrie îmi îmbujorase obrajii, dar eram invadată de emoţii şi bucurie. Eram indecisă în a-l îmbrăţişa sau a-l săruta. Mă gândeam că dacă voi opta pentru a doua variantă, o să las impresia unei lipse de seriozitate, posibil c-aş fi părut o adolescentă înnebunită să decurgă bine întâlnirea. Nu voiam să depăşesc aşa-zisele limite ale prieteniei, hotărâsem să fac paşi mici.

Uşile s-au deschis, iar aerul rece de afară m-a izbit, trăgându-mă din şirul gândurilor imposibile. M-a întâmpinat cu un zâmbet călduros. Timid. Parcă degetele mi se dezgheţaseră. Nu aveam mănuşi şi buzunarele gecii îmi erau mult prea mici. Eşarfa de un roz pal nu era suficientă pentru a-mi încălzi şi buzele şi nasul. Aşadar, imaginaţi-vă doar senzaţia unei raze de lumină pe chip. Întocmai aşa îl zăream: luminos. I-am zâmbit şi m-am apropiat. Şi Doamne, mă simţeam litelarmente mai mică decât eram  în realitate, căci am fost nevoită să mă ridic pe vârfurile picioarelor ca să-i ating faţa şi să-i pup obrajii. Venisem aici, puţin îndurerată din pricina unor evenimente nefaste şi, cu toate acestea, se risipiseră în momentul în care l-am dezmierdat. Şi îmi repetam în gând că-i ireal, era ireal de bine.

La scurt timp după aceea, am servit masa în oraş. Nu a fost nimic pretenţios, decât o pizza delicioasă şi o cola rece cu lămâie. Sec? Nu.

Şi-atunci am avut suficientă vreme să-i măsor trăsăturile. Un nas uşor ascuţit, o pereche de ochi blânzi încadraţi de gene dese, pomeţi scrişi cu bujori de mai şi buze palide. Buza superioară era relativ ieşită în afară, dându-i un aer de seriozitate şi isteţime. Din când în când îşi trecea degetele lunguieţe prin părul ca de abanos, un senin de negru. Mă aflam într-un impas. Voiam şi, de fapt, mă străduiam să fiu amuzantă, întrucât i-aş fi văzut zâmbetul încadrat de gropiţe proeminente. Mi-l imaginam a fi un copil, în ciuda staturii impunătoare şi a braţelor puternice  era dulce.

Plimbarea în parc a fost urmată de o tăcere îndelungată. Eu şi cu mine ‒ copleşită de un tumult interior şi totodată nesiguranţa de a nu fi plăcută mă frământa. Oare m-am grăbit? Oh, la ce se gândeşte? 

„Să ne ăşezăm.”

Şi am luat loc amândoi pe o bancă. Tremuram; nu eram sigură dacă din cauza aerului rece care îmi intra pe sub bluză şi îmi înfiora pielea sau din cauza proximităţii noastre. Trebuia să fac ceva, ştiam, şi astfel am dat glas gândului de a îl întreba dacă îmi este permis să îl sărut. Politicos, nu a spus nimic şi doar a aşteptat. M-am aplecat şi l-am sărutat, fără să mai aştept. I-am atins faţa şi mi-am lăsat mâna să rătăcească de-a lungul gâtului său, în timp ce cu cealaltă îl ţineam strâns de braţ. Nu ştiu însă dacă acel gest reprezenta cârma mea, nu voiam să mă înec în convingeri, aveam nevoie să rămân la suprafaţă şi eventual să menţin poziţia de plutire pe deasupra oceanului. Era un ocean turbure, mărturisesc  o întindere de năzuinţe şi dezechilibru. Sărutul a fost înfiorător de sigur pentru laturile noastre adolescentine. Simţeam cum mi se scurge fericirea pe chip în jos şi rânjeam cu gura până la urechi ca să-i arăt acest lucru. Lumina unui stâlp de curent i se revărsa pe frunte şi pe buze şi pe ochi. Mirosul de iarnă aducea cu sine ceva de o noutate aparte. Eram calzi şi sinceri, vii şi plini de momente, electrizant de tineri şi îmi plăcea. Îmi plăcea el.

În intimitatea inspiraţiei mele avea un ecou profund, inedit; am numit-o dragoste.

 

14 noiembrie 2014,

A.

Continue Reading

Ce vreau să aud

Scuzaţi-mă; încerc să găsesc cuvintele potrivite – mereu mă chinui, de fapt, să aştern frumosul din minte pe nişte pagini (spun pagini pentru că prefer să-mi amorţească degetele scriind şi aruncând foi cu subiecte puerile şi monotone, iar la final, modific cu aproximaţie totul în faţa laptopului). Aşadar, ce caut să enunţ acum? Ah da, subiectiv, locşorul numit „autoportret”, dar cu un strop de idealism şi ceva…profund.

 

O privesc în fiecare zi şi nici măcar nu ştie. Nu îmi simte prezenţa, insistenţa cu care o scrijelesc pe foi, descriind-o atent şi vorbind despre ea ca şi cum ar fi un ocean lipsit de transparenţă. Pe cât de tulbure o zăresc, pe-atât de lucidă devin, căci o văd limpede, caldă şi duioasă. E ca sărutul după o primă întâlnire; stângace, dar focusată într-ale greutăţilor altora, nu-i necesar altruistă, ci doar doreşte să lase această impresie. În mod cert, îi pasă de imagine, dar totodată, are o slăbiciune pentru justiţie, pentru valul care aduce purităţi, speranţă şi bunătate. Parc-o văd, stând precum o profesoară de yoga, zâmbind amărui, cu un aer epuizant şi încă ceva, aşteptând să-i fie atinse tălpile, brutal, de acel val.

Nu, nu, nu este gri, ci mai degrabă, sub toate straturile de albastru şi cenuşiu, e o explozie de culoare. E puţin spus explozie. Totul începe cu un impuls cutremurător. Chipul îi trădează răceala totuşi, faptul că e o persoană realistă, calmă şi de nepătruns mă atrage. Iubesc să o privesc în ochi, ca la şcoală, în timpul aşa-ziselor concursuri de „cine clipeşte pierde”, adânc şi intimidant deci. În cele din urmă, devine cu totul şi cu totul o fire serioasă, calculată, şi-mi dă de-nţeles că victoria îi aparţine. Întotdeauna.

Mărturisesc că îi ador vocea, mă învăluie cu jind şi mă ţine acolo, strâns. Vă plac poeziile? Aşa mi-o închipui: un spirit liber, un peisaj vivid sau petale de Camelie sub atingerea iernii.

Uneori, tind să îi calc pe gânduri, şi nu pentru că aşa trebuie, ci pentru că e ceea ce mă ţine în viaţă.

E ca un fir subţire de aţă, dar care se întăreşte ori de câte ori e atins şi povestit.

Tot ceea ce am văzut în calea ei au fost focuri de tabără, împrăştiind scântei şi lumină, iluzie şi patos. Şi uneori mi-o imaginez exact acolo, lângă foc, fredonând încetişor, ca şi cum ştie că vocea ei e auzită şi de altcineva, ştie că e o mângâiere pentru cineva. E pentru mine. Mă alină mai tot timpul, deşi nu-şi dă seama iniţial. Oh, dar pe cât de îndrăgostită o văd, pe-atât de pierdută o simt. Are glasul tremurat; i-aş lua palmele reci şi mi le-aş trece peste obraji, să simtă şi ea motivul existenţei mele. Draga de ea… să se frângă în braţele mele şi să mă lase să-i ofer ideile şi foiţele cu versuri, să-şi aducă aminte de mine vreau; să-şi aducă aminte de scrierile din miez de noapte, cele pline de-o sensibilitate aparte, dar triste, de picturile şterse şi de toate creaţiile mele – creaţiile noastre. Vreau să molipsească întreaga lume cu râsetele ei, să o ţină minte ca fiind fata dulce care zâmbea mereu şi radia de entuziasm, fata bine ascunsă sub mormanul de romane ieftine şi în spatele paginilor umplute cu nonsens. Vreau să capete sens.

Şi cu toate acestea, în curând o să dispar, am un deja-vu. O să devină atât de glorioasă, încât o să mă acopere cu totul şi-o să mai rămână doar o dâră de inspiraţie, strivită cu blândeţe între paginile unei cărţi.

Continue Reading

De-un infinit de ori

Ador să-ţi sărut

buzele

după cafeaua cu lapte;

aşa amărui

întocmai cum te prefer.

Tu să nu

cumva

să mă goneşti,

să nu-mi întorci

obrazul

şi să nu-mi munceşti

chipul,

insistent,

fără glas,

ci cu glas, te rog

să-mi trezeşti pulsul.

Spală-mă cu dor;

şi fiori de noapte

învelindu-mă,

ca după ploaie

cu două, trei

curcubeie,

cu ale tale şoapte;

să nu simt frigul

câtuşi de puţin

în vise şi-n aşternuturi.

Profund,

ce-i acela?

Doar umple-mă cu abis

şi-o să-ţi fiu abis

şi azi

şi mâine,

şi-n picioare şi-n mâini

şi-n voce şi-n păr;

şi-am să te tot

iubesc.

Îmbrăţişează-mă

tare

şi lasă-mă,

te rog,

la capătul curcubeului.

Continue Reading

Douăzeci

Mama adesea îmi povestea despre copilăria ei; îmi cânta cu duioşie despre fericire, despre libertatea la vârsta de douăzeci de ani. Şi mă gândesc, eu cum ar trebui să mă simt mâine, poimâine? Liberă nicidecum nu-s, iar senzaţia de neatârnare îmi este complet străină şi mă face să simt o uşoară urmă de xenofobie.

În mod sigur nu e un stadiu pe care îl aştept cu entuziasm – un stadiu care-mi anunţă maturitatea. Mai degrabă aş contura pe o coală un chip nu foarte feminin, cu buze subţiri şi şterse, cu privirea obosită, umbrită de vineţiul de sub ochi; un chip încadrat de cărămiziul părului ce se varsă în valuri sec până la piept. Şi de-ar fi să intimidez sărmana fată, zâmbindu-i, – sunt aproape sigură că pomeţi-i de obicei lipsiţi de culoare se vor strânge într-un surâs – şi, înroşindu-se, m-ar privi atât de intens încât dacă nu aş şti că-i doar o bucată de hârtie, mi-ar sfida existenţa. Ar râde de mine glorios pe sub ramele groase ale ochelarilor, iar eu, oarecum invidioasă pe bietul desen gri, i-aş întoarce spatele şi aş plânge necontenit, ţintind podeaua de sub tălpi.

Parcă mă aflu într-o închisoare de argint şi tot ce vreau e să fiu aruncată în abisuri, să dorm pe un pat de flori şi iarbă, sa fredonez gânduri şi să mă-nvelesc cu dorurile mamei.

M-am răzgândit! O să scrijelesc douăzeci de trupuri, o să le estompez atent, o să le umezesc cu ploi de iunie ca mai apoi să le numesc „artă”. Simt deja o propensiune spre a le săruta şi a le mângâia pielea molatecă, o afecţiune părintească şi o nevoie de a le îngriji întocmai ca pe nişte boboci de trandafir. Urăsc bobocii de trandafir. De fapt, vreau să îmi cunoască ideile, confuziile şi să le poftesc să guste din amărăciunea nebuniei mele. Aşa cum mă frâng eu uneori, să se sfărâme şi ele, să se şteargă de pe goliciunea foii, ca şi cum nici nu ar fi existat.

Nu sunt gata.

Sufletul îmi este nepregătit, mi-e teamă să nu fie îmbrâncit de vântul vremii. Mi-e teamă să nu fie apăsat de povara celor douăzeci de ani.

 

Continue Reading